România rămâne ţara cu cei mai mulţi copii instituţionalizaţi. Mai mult de 40 de mii. Trăiesc în centrele de plasament sau
la asistenţii maternali. Puţin dintre ei ajung în mijlocul unei familii iubitoare. Anul trecut au fost finalizate doar 62 de adopţii. Cei mai mulí dintre copii însă părăsesc după o vârstă sistemul dezorientaţi, de unde pornesc în viaţă singuri.
Familii care ar dori să adopte un copil există, dar se confruntă cu birocraţia.
46 de mii de copii sunt acum în sistemul de protecţie socială. Dintre aceştia doar 6000 mii sunt declaraţi adoptabili şi numai-
3000 de familii au dreptul să adopte. La prima vedere o statistică, în realitate e multă suferinţă şi destine frânte. În România procedura de adopţie este în continuare grea, iar până când un copil ajunge într-o familie pot trece şi ani. Cu acest lucru s-a confruntat şi Mihaela şi soţul ei.
Dar nimic nu le-a stat în cale. Au renunţat la locurile de munca foarte bine platite în Germania şi la confortul de acolo
şi s-au mutat înapoi în România pentru a putea adopta de aici un copil. Mai bine de doi ani 2 ani a aşteptat Mihaela.
După lupte lungi cu sistemul şi birocraţia au reuşit să aducă acasă nu un copil, ci doi, două fetiţe surori.
Însă, din păcate, nu toate poveştile au un final fericit. Ştefan are 46 de ani. Nu a fost adoptat niciodată. .A trăit toată viaţa
în camine sau chiar pe străzi în condiţii crunte.
Rana din copilărie nu s-a vindecat nici acum şi în continuarea se întreabă…pe el de ce nu l-a vrut nimeni….
Ştefan a fost abandonat împreună cu fratele sau. Un timp sau avut unul pe altul…pănă când au fost despărţiti pe viaţă.
Pentru a nu umple ţara de copii ca Ştefan şi pentru toţi ceilalţi micuţi care aşteaptă şi acum în centrele de plasament,
procedura de adopţie urmează să fie simplificată.
Studiile arată că un copil care care se află în grija statului pierde între 1 şi 2 puncte de IQ pe lună…din cauză lipsei de
atenţie şi apropiere. Prezintă un risc de 10 ori mai mare de a fi exploatat, dar şi de a încerca să-şi ia viaţa.
