Durerea părinţilor nu are nici religie, nici naţionalitate. Iar lacrimile copiilor sunt aceleaşi indiferent de locul unde s-au născut. Dincolo de deciziile politicienilor şi acţiunile teroriştilor, rămân oamenii. Civili care suferă indiferent de naţionalitate. Atenţie, urmează imagini şi informaţii cu puternic impac emoţional!
Sahar e doar un copil, dar grija ei nu sunt temele, ci bombele. A plecat din nordul Fâşiei Gaza, împreună cu familia, şi s-au refugiat în sud, într-o şcoală ONU transformată în adăpost. Frica rămâne. Pentru ea şi fraţii ei nu există vreo certitudine.
Aproape de graniţa cu Egiptul, o altă fetiţă plânge. O cheamă Mariam şi ţine în mână un paşaport britanic. A mers în Gaza în vizite la rude, dar s-a trezit blocată într-un coşmar.
Într-unul dintre spitalele din Gaza, un băieţel îşi priveşte mama rănită, aflată pe o targă. În altă unitate medicală, un medic descoperă că două dintre trupurile neînsufleţite aduse sunt ale tatălui şi fratelui său.
Tot în Gaza, un alt medic descoperă că unul dintre copiii săi a murit, iar ceilalţi membri ai familiei sunt răniţi. Indiferent de propria durere şi de dorinţa de a-şi salva viaţa, medicii din spitalele din nord, unde s-a cerut evacuarea, rămân lângă pacienţi, mulţi dintre ei copii.
De cealaltă parte a zidului, în Israel, o mamă plânge pentru cei doi copii ai ei răpiţi de Hamas. Nu era acasă când s-a întâmplat, însă a auzit totul la telefon. Băieţelul de 12 ani a sunat-o, îngrozit. Femeia duce acum o luptă de neimaginat.
Tot în Israel, un supravieţuitor al atacului de la festival îşi duce mai departe trauma. În 24 de ore a participat la două înmormântări ale prietenilor. Şi în Israel, şi în Fâşia Gaza, într-un timp incredibil de scurt, mii de oameni au rămas fără părinţi sau fără copii. Durerea nu se opreşte.
